“Tapiseria lui Traian Ștefan Boicescu este ca viața, frumusețea designului, culoarea și compoziția,
toate depind de lucrurile învățate, de experiența vizuală acumulată”

Profesor,   MARIA MIHALACHE BLENDEA
1989


“Substratul simbolic al tapiseriilor lui Traian Stefan Boicescu este exaltat de fiorul liric care la le străbate,
de claritatea compozițională, de eleganța miscarilor grafice, de armonia caldă și profundă a culorilor.”

DAN GRIGORESCU
critic de artă
Revista “ARTA” 1989



“ Prezență constantă în expozițiile de tapiserie personale și de grup in ultimii ani, in care s-a manifestat cu discreția data de exigența autoimpusă, Traian Ștefan Boicescu se remarcă prin dozajul atent dintre fond / mesaj  și formă /  vocabular , prin vibrația clasică indusă de epurarile succesive cu care operează și care, paradoxal, imbogățesc formele. Parcursul de la analitic la sintetic este vizibil în convertirea meandrelor delicate ale unei cochilii sau ale unei structuri vegetale în volute expresive sau trasee frânte ce păstrează identitatea originara a motivului, artistul reușind să  revalorizeze expresivitatea elementelor unui univers inspirator devenit familiar. Decorativismul tapiseriilor sale este susținut de exercițiile cromatice rafinate care includ gamele ample ale unei palete restrânse sau combinațiile armonioase ale complementarelor.
Pedanteria compozițiilor inclusă ca atenție distribuită egal asupra fiecarui element al creațiilor textile și care nu alterează “ suculența” plastică o reîntâlnim in picturile în ulei ale artistului. Majoritar peisaje panoramice și plonjate din zona mediteraneană (artistul continuand involuntar și evident, în alt stil buna tradiție a câtorva din plasticienii români interbelici ce au avut ocazia de-a poposi pe acolo), picturile coagulează și reflectă impresiile vizuale ale unui spirit liric bine strunit. Prin traseele grafice nervoase și angulare cu care descrie digurile și clădirile profilate intre cer și apă (suprafețe compacte de culoare vibrată discret) lucrările în ulei capătă un plus de fortă și consistentă, un adaos de masculinitate la care contribuie tipul de construcție riguroasa a formelor. ”

AURELIA MOCANU
critic de arta
“Jurnalul Galeriilor”- Radio Cultural 2000



O privire rapida prin ” culisele “ creației lui Traian Ștefan Boicescu ne dezvaluie o constantă: recursul la natură. Fară a fi contemplator pasiv, Traian Ștefan Boicescu știe să impingă percepția naturii catre un punct 0 al acesteia, acolo unde cele mai intime structuri  germinează pentru a fi apoi dezvaluite în intregul lor. Cu o minuțiozitate de chirurg, artistul “ia probe” din intimitatea organicului și anorganicului, pe care apoi le “arhivează” în imagini. Astfel, tapiseriile sale ridică la scara o microscopică lume vegetală sau minerală în care structurile reale, plauzibile sunt deturnate catre imaginar. Artistul inventeazaă forme, le compune liber, însă cu rigurozitatea unui savant a carui știință nu-i mai oferă nici un secret.Titlurile lucrărilor nu doar denumesc, ci și argumentează: “Structură vegetală”, “ Structură minerală”, “Cefalopodă”, “Fosile”, etc.
Chiar proiectat în mari dimensiuni, micro universul iși pastrează culorile. Foarte bine potrivite, alese mai ales dintre cele primare (plus ocruri și brunuri) culorile se așează în pseudo-tușe care umplu intreg campul tapiseriei, intr-un adevarat exercițiu de picturalitate.
Încă din timpul studiilor, natura a fost pentru Traian Ștefan Boicescu referință prioritară. Elaborată atent, natura iși face loc și in pictura sa: o abordare peisagistică la limita dintre figurativ si non-figurativ, în care recursul la pasta abundenta și la cutitul de paleta amplifică tonul decis și răspicat.”

HOREA AVRAM
critic de artă



Traian Ștefan Boicescu dovedește receptivitate deosebită față de experientele și tendințele înoitoare în artă. Compozițiile sale, adesea de o violentă cromatică încântătoare, dezvaluie un lirism care îmbină trăirea plenara a emoției cu elaborarea rațională a imaginii. Artistul este un colorist de mare virtuozitate. Culorile, viguroase și pure, disipate intr-o multitudine de nuanțe, dau o puternica senzație de naturalețe, de firesc.Traian Boicescu se simte în largul sau pe spatii întinse. Complicata geometrie obiectuală a compozițiilor tinde spre o spiritualizare a formelor, construite cu economie de mijloace, ce sugerează , în laconismul lor, o inefabilă tentație a absolutului. Subiectul, trama anecdotică, sunt subsumate ideii, jocului concis și fascinant al formelor. Desenul detine o importantă pondere în obținerea efectului estetic. De remarcat impresia de pregnanta spațialitate pe care o degajă în special tapiteriile lucrate pe spații generoase.

CONSTANTIN  MATEESCU
Scriitor



Traian Ștefan Boicescu a absolvit Academia de Arte in 1989 la secția Tapiserie, clasa profesor Maria Mihalache Blendea și este membru al Uniunii Artistilor Plastici.
Artistul are o prodigioasă activitate fiind prezent la importantele expoziții naționale și internationale în care lucrările sale au fost remarcate și apreciate.
Avand o propensiune firească spre lumea măruntă, animală și  vegetală, spre organismele primare, aproape invizibile, plasticianul se apleacă, pasionat, spre studiul structurilor microscopice pe care le monumentalizează. L-am putea crede chiar naturalist cu solide studii de specialitate dacă rezultatul eforturilor sale nu ar imbrăca haina elegantă a decorativismului și nu ne-ar impresiona prin rafinamentul cromatic.
Fascinanta și misterioasa viată subacvatică este un motiv predilect pentru tapiseriile lui Traian Ștefan Boicescu: "Cephalopodă", "Gasteropodă", "Thalassa", prin compunere și culoare, evocă fragilitatea acelor vietăți simple în aparență, dar atât de recompensante pentru un analist al valorilor decorative pe care le comportă acestea. Suprafețe gelatinoase, transparente, irizări bogate, excrescențe vibratile, ademenitoare și hipnotizante prin constanta lor mișcare la fiecare curent submarin, tonuri contrastante, pun în evidență intreaga gracilitate a motivului de inspirație al artistului.
Prin retragerea apelor, ceea ce a fost viu s-a pietrificat dar au rămas evidente formele cochiliilor care protejau masa organică pieritoare. Lucrarile "Fosile" și "Structură minerală" valorifică motivele ornamentale atat de generoase în sugestii pe care le poate oferi un fund secat de mare, unui artist decorativ.
Dialogul dintre galben pal, ocru, alb-gri și negru identifică masa litică, în vreme ce microorganismele subacvatice sunt desemnate prin nuanțe și degradeuri de albastru, verde și rosu.
Împletind interesul științific cu acela plastic, Traian Ștefan Boicescu realizează tapiserii de mare forța evocatoare.    

ADRIAN-SILVAN IONESCU
OBSERVATOR  CULTURAL - 2003
critic de artă



Autor de numeroase artefacte remarcabile, pictorul şi artistul decorator Traian Ştefan Boicescu are o viziune profund originală, definită prin semne ce ţin de sobrietate, monumentalitate precum şi o articulare raţională în construcţia elementelor alcătuitoare ale imaginii. Peisajele sale mediteraneene evocă nu atât pitorescul crâmpeielor vizuale abordate, cât mai ales descifrarea picturală a unor structuri urbane metamorfozate în interpretarea artistului, în formaţiuni de natură aproape geologică şi integrarea acestor secvenţe într-o armonie cosmică, accentuată şi de proiectarea lor panoramatică, ca nişte aglomerări grandioase pe fundalul bagat nuanţat cromatic al mării. În ceea ce priveşte creaţia în domeniul tapiseriei, ea este axată pe aceleaşi “toposuri” din pictură (asimilate unui mediu acvatic), la care se adaugă o anumită exuberanţă morfologică şi un deosebit simţ al organicităţii materialului, într-un context de mare rafinament stilistic, în măsură să potenţeze efectele contrapunctice ale ansamblului.

GHEORGHE VIDA
critic de artă

 


NOTĂ ASUPRA CREAȚIEI PLASTICE A LUI TRAIAN ȘTEFAN BOICESCU

Arta lui Traian Ștefan Boicescu îmbrățisează același orizont vizual, dar din perspectiva a două universuri plastice diferite. Unul, bazat pe instrumentarul, tehnicile și limbajul picturii, iar celălalt, plămădit din materia sensibilă și atât de proteică, prin senzorialitatea ei, a fibrei textile.
În această  din urmă ipostază, artistul se exprimă dezinvolt și virtuoz, cu o forță și expresivitate poetică în care coexistă armonios și fascinant, deopotrivă, simbolistica cu limpezi și vibrațile acorduri cromatice și morfologice ale artei decorative parietale, dar și eleganța și echilibrul viril, solid articulat, al structurilor și formelor compoziționale.
Este, de altfel, domeniul ce l-a consacrat pe artist în întrg arealul tapiseriei  contemporane, cu performanțe notabile ce l-au impus păna dincolo de frontierele țarii, grație măestriei profesionale, originalității viziunii și atractivitații construcțiilor sale plastice.
O aplecare scrutătoare și pasionată asupra miraculoaselor lumi subacvatice, dar și a fremătătoarelor microcosmosuri ale materiei vii ori fosilizate, ce populează edenicele ținuturi ale litoralului pelagic meridional, este aglutinată meticulos și atrăgător în cele mai multe dintre tapiseriile lui Traian Ștefan Boicescu. Moliciunea aspră sau catifelată a fibrei textile, manualitatea senzorială, tactilă a materiei țesute, permeabilitatea densă și bogată a impresiunii cromatice în masa materialelor folosite conferă o nouă viață și o pulsație vizuală sensibilă creației sale pe suport textil și o rafinată conversiune a imaginii plastice reconstruită de artist în creația sa. În ceea ce privește susținutul și perseverentul  exercițiu pictural al lui Traian Boicescu, acesta se dovedește a fi mai mult decât un „violon d’Ingres”. O preocupare pasajeră, menită să-i antreneze polivalența prospectărilor estetice, pe care le practică și azi, cu metodă și bine strunite temeiuri culturale - nu doar în planul educației vizuale. Și în această secvență a creației sale (i-aș spune „de maturitate” , dat fiind frecvența performărilor în acest gen din ultima perioadă), Traian Ștefan Boicescu se exprimă dihotomic, cel puțin tematic și prin diferita abordare a mijloacelor de expresie ale picturii de șevalet, ca și a problemelor stilistice de punere în operă a intențiilor sale creative și artistice.
Ca peisagist, artistul se distinge prin amploarea percepției vizuale, îndeosebi din postura survolului plonjat și a adâncimii perspectivei, adeverindu-se drept un remarcabil autor de „vedute” ale acelorași ținuturi litorale exotice și paradisiace, ce i-au inspirat tapiseriile. În pictură însă, dominante sunt ocrurile terne sau luminoase, oxizii și culorile de  pământ intens eclerate, anvelopate, se înțelege, în vălurirea când rece și densă, când caldă și transparentă ori scămoasă a albastrurilor ultramarine sau sinilii ale mării litorale și ale orizontului celest.
Imagini care copleșesc, meticulos compuse, cu un impact vizual puternic, generat de forța ansamblului și dinamica expresivă a detaliilor, care conferă o individualitate aparte tabloului. O altă componentă distinctivă a creației sale picturale o reprezintă compozițiile, unele de dimensiuni considerabile, ce evocă într-o altă formă de discurs plastic același fascinant univers botanic și zoomorf submarin, ce i-a nutrit și imagismul din tapiserii. Artistul recurge astfel la un exigent studiu morfologic și de interpretare picturală a tematicii și formelor frecventate în tapiserii. Nu este însă o simplă preluare și reconfigurare a imaginii în limbajul și cu instrumentele picturii de șevalet a compozitiilor textile decorative, care l-au consacrat. Compozițional pictura sa se dezvoltă barochizând sintetismul aproape arhetipal al formei reale, sugerând prin variabilitatea și intensitatea substanței cromatice, fexibilitatea dinamică a formelor și detaliilor în balansul curenților marini.
Este pasionantă potențarea sintaxelor, ritmurilor și acordurilor cromatice, pe care artistul o urmărește în căutarea unei expresivități picturale cât mai pure și mai convingătoare. O singură punte de legatură rămâne, involuntar conservată, între cele două orizonturi stilistice practicate de artist. Și anume, imuabilul simț al materialității demonstrat în tapiserie și în pictură.
Căci, dacă în tapiseriile sale tentația clivajului spre acuratețea picturală a imaginii vizuale este difuză sau chiar inexistentă, în creația sa pictografică ecourile sau impulsul atavic al senzorialității sale optice și tactile este prezent, pregnant  adesea, prin amplificarea virtuților expresive și senzoriale conținute în densitatea și consistența materiei coloristice a paletei sale, pe care o etalează cu voluptoasă iscusință în pânzele sale.
Sintetic rezumând, un artist proteic, plurivalent și interesant, cu o voce matură și bine conturată în peisajul artei noastre contemporane.

CORNELIU  ANTIM
Critic de Artă

 


O  DIMINEAŢĂ  ÎN  PORT

Risc din prima să apreciez că arta lui Traian Ştefan Boicescu, pe care  l-am redescoperit zilele acestea aproape în întregime, dacă se poate spune aşa ceva despre un artist aflat în plin proces de creaţie, ca fiind una de o poeticitate ieşită din comun. Înainte de orice, trebuie să menţionez faptul că artistul este absolvent al Universităţii de Arte din Bucureşti, al ultimului an al epocii comuniste, de la Secţia de Arte Decorative-Tapiserie, lucru mai rar întâlnit, astăzi, printre meseriile învăţate la universitatea bucureşteană de către băieţi.
Cu siguranţă că, în vremea aceea, funcţiona şi ideea găsirii unei repartiţii la fabricile de textile, ori în alte organizaţii de profil. Traian Ştefan Boicescu a fost scăpat de un astfel de „avantaj”, de a lucra pe comenzi de stat şi a rămas ca artist liber de orice obligaţie salarială în domeniu dacă nu luăm în calcul că în prezent este profesor la liceul de arte. N-am putea spune, însă, că în meseria de tapiser, asta este şi o binecuvântare, pentru că, spre deosebire de Franţa, de exemplu, care are de câteva sute de ani organizate ateliere ce ţin de Patrimoniul Naţional, artistul român, din acest domeniu, nu se poate angaja decât pe sine în propriul atelier, dacă îl are, iar mijloacele de subzistenţă pot să-l ţină, de multe ori, departe de războiul de ţesut. Conştient de acest lucru, Traian Ştefan Boicescu, în schimb, s-a organizat exemplar pe toate direcţiile conexe meseriei principale. Aşadar, apelează la mijloacele picturii de şevalet, de foarte multe ori, organizându-şi creaţia pe câteva teme principale ce pot deveni odată cu transpunerea lor pe pânză ori carton macheta viitoarelor tapiserii, exact cum făceau marii maeştrii ai şcolilor franceze de tapiserie. Războiul înalt (haute lisse) presupune lucrul în oglindă, aşa încât cartoanele de pe şevalet se strâng, punct cu punct, în textura tapiseriei. Dacă, atelierele, despre care vorbeam înainte, au ajuns la un asemenea grad de tehnicitate încât calculatorul selectează zeci de mii de nuanţe, astfel încât ochiul liber nici nu mai poate sesiza prea bine diferenţele, artistul manufacturier trebuie să-şi găsească singur soluţiile pentru efectele şi nuanţele din câmpul de lucru. În acelaşi timp, el trebuie pună problema tratării materialului textil, care absoarbe altfel lumina decât culorile de pe pânză ori carton. Şi acestea ar fi numai câteva dintre dificultăţile cărora trebuie să le facă faţă, dacă nu  mai punem la socoteală şi cheltuielile exorbitante cu materialele. Adăugăm, la acestea, timpul de lucru, care depinde de manualitatea artistului în mare parte şi avem cu toate astea perspectiva unui travaliu ce depăşeşte cu mult pe cel al artistului obişnuit, grafician, pictor, sculptor etc., pur şi simplu. De aceea, lucrările de tapiserie ale lui Traian Ştefan Boicescu nu sunt numeroase, dar ambiţionează să se constituie în repere ale gândirii sale plastice ce se concentrează pe proiecte care-i confirmă originalitatea. Iar, celelalte lucrări de pictură ori grafică aluvionează şi ele spre temele principale, ca variante infinite şi de sine stătătoare, într-un discurs de o coerenţă excepţională.
Universul artistului este surprinzător pentru un om născut într-un oraş de munte, cum este Râmnicu Vâlcea. Imaginaţia lui se scaldă în golfuri mediteraneene, printre recifuri şi cimitire marine, de Ossi di seppia ca în binecunoscutele elegii ale marelui său confrate, din secolul XX, Eugenio Montale. Am fost tentat să titrez testul de faţă „Ucenicul lui Cousteau”, pentru că artistul pare să navigheze pe un submarin ce răscoleşte nisipurile adâncurilor în căutarea unor animale fabuloase, care şi trec prin faţa hublourilor. O uriaşă lucrare de tapiserie este o astfel de secvenţă, care decupează cilii coralieri, înainte ca ei să-şi piardă flexibilitatea şi să îngheţe pe scheletele calcaroase ale recifurilor. Apa este ea însăşi un joc cu presiuni, care văluresc nuanţe şi o fac vie şi copleşitoare, o substanţă eternă, ce mişcă universuri.
Când se retrage din faţa războiului de ţesut, Traian Ştefan Boicescu devine călător emoţionat prin porturile lumii, iar când nu este acolo, o simplă stradă din Bucureşti devine un drum către mare, pentru că cerul se varsă în apa asfaltului măturat de ploaie. Nicăieri, însă, nu se aşează tristeţea, pentru că lumina sfâşie nostalgia culorilor reci din interior, este degajată întreaga realitate de îndoiala vreunui amănunt umbrit de vechime, culoarele veneţiene sunt proaspete ca la începutul lumii, iar porturile de sud ale Italiei rămân, totdeauna, într-o dimineaţă răcoroasă, proaspete şi aşezate cumva la intersecţia oglinzilor, pe care le apropie sau le depărtează talazurile. Gama cromatică este restrânsă, dar organizarea planurilor, prin modificările de nuanţă, dau o dimensiune atât de greu de obţinut dintr-o paletă voit săracă. 
Arta sa peisagistică se cantonează undeva într-un post impresionism întârziat, dar care se vădeşte a nu-şi fi epuizat resursele şi un gestualism liric, pentru că niciodată nu cade în abstracţionismul căutat al altor congeneri; mereu poţi identifica un reper, o semnalizare a realităţii vii. Cu realitatea se înfăşoară în emoţii calme,  de înregistrat ca plăcere a privirii ce-şi asumă fără lăcomie spaţiul şi de aici lipsa de dramatism a decupajelor cromatice. Menţionam mai înainte că porturile sale sunt mai întotdeauna din sudul continentului european, sub cerurile măturate de lumină ale Mediteraneenei, dar nu am spune încă prea multe despre ele, dacă nu am admite că se individualizează ca studii ale unor timpi cotidieni ori nocturni, aşa cum i se arătau, de exemplu, cu aproape un secol în urmă lui Claude Monet, aceeaşi Veneţie, ori zidurile catedralei din Rouen ... Cu lecţia, însă, învăţată bine, Traian Ştefan Boicescu recuperează emoţionalitatea omului contemporan, grăbit şi nu prea prin spaţiul cunoscut al civilizaţiei europene, fără să-şi fi pierdut cu totul inocenţa. Şi poate că acesta ar fi şi punctul forte al lucrărilor sale, încă uimite după consumul  atâtor isme şi fracturări estetice. El ne întoarce, deci, ca răsplată a propriilor noastre iluzii, o privire îngăduitoare asupra vibraţiei pure de la marginea tuturor complementarităţilor. În realitate asistăm la decantări sofisticate, aproape simfonice; ajunsă la maturitate, arta lui Traian Ştefan Boicescu se ipostaziază ca şi un experiment ce se clasicizează pe măsură ce-şi adânceşte cercetarea.          
Aș adăuga, la încheierea prezentului text, că această călătorie nu are pretenția să omologheze o citire specială, pentru că, la fel ca în narațiunile poetice, se umple de la sine cu sensul propriei tale emoționalități. Descoperi, atunci când parcurgi grafemele breviarului marin, textele vechilor enciclopedii ori ale manualelor de biologie, ce pun în ordine minunatele imagini de sub lupa microscoapelor, recitești istorii recente ieșite secvențial din vacanțele reale ori din cele de vis, care deschid la rându-le perspectivele, atât pe orizontală cât și pe verticală, în care lucrurile își pierd pentru totdeauna banalitatea. E, în definitiv, un fel de a nu rămâne singur în univers... iar dacă vi se pare ca am  spus cuvinte prea mari, aflați că bărcile pescarilor, întotdeauna aceleași, nu pleacă altundeva decât pe mările interioare ale unui spirit solar ce s-a înfrățit cu bunătatea!

ROMANIA  LITERARA
NR.12
22-03-2013
Cronica PlaticĂ  de 
PETRE TĂNĂSOAICA




TRAIAN ȘTEFAN  BOICESCU  SAU  CUPRINSUL  NELIMITAT  AL  UNIVERSULUI   ARTISTIC

Opera artistului Traian Boicescu trebuie categoric urmărită pe cele două coordonate esențiale pe care le cuprinde în sine, amândouă în egală măsură importante în înțelegerea demersului întreprins de creator.
Prima direcție este cea asumată din vremea studiilor, hotărâtoare în devenirea sa artistică, în mod categoric fundamentală în receptarea lui Traian Boicescu. Aceasta îndreaptă privitorul către artele decorative și în chip special către tapiseria executată în tehnica haute-lisse. Arta tapiseriei, cu o îndelungată tradiție numărând excepționale capodopere, l-a obligat pe artist să-și desăvârșească lucrarea. Mai întâi perefecționarea tehnicii a venit pentru Traian Boicescu ca o firească îndatorire fără de care ideația nu și-ar fi putut afla platformă de expunere și de susținere. După aceea sigur, educația vizuală, cultura în datele ei generale i-au oferit artistului care se respectă baza temeinică de pornire, cuprinsul nelimitat din care izvorăsc gânduri cercetătoare îndreptate spre universul infinit de variat. Din temele preferate de artist, lumea organismelor vegetale și animale este una predominantă. Alături de acest motiv, tema citadină completează viziunea integratoare a creatorului oferindu-i privitorului imagini puternice și sensibile din care au fost îndepărtate  amănuntele considerate neesențiale.
Căldurii materialului textil, artistul îi adaugă în puncte variate, nuanțe catifelate cu care construiește formele îndulcite ale lumii vizibile.
În pictura care reprezintă cea de a doua coordonată a creației lui Traian Boicescu, artistul translează o seamă de teme dezvoltate în tapiserie pentru a le afla alte rezolvări în ulei pe pânză.
Arabescurile faunei marine sau meandrele simbolurilor vegetale sunt mai accentuate în pictură decât curbele la care recurge în tapiserie.
Iar subțirimile de bisturiu ale ductului creează un joc vizual spectaculos încărcat de această dată de detalii.
Pictura în ulei semnată Traian Boicescu dovedește că în interesul artistului s-au produs modificări substanțiale. Accentul s-a deplasat fundamental dinspre o estetică a fineții catifelate recognoscibilă în tapiserie spre o estetică mai analitică a tehnicii uleiurilor dar în același timp mult mai transparentă și mai divers colorată.
Tapiseria și pictura sunt cele două fațete ale creației lui Traian Boicescu, fiecare având libertatea dar și constrângerile tehnicii folosite, amândouă armonizându-se și jucând roluri importante în potențarea imaginației creative.

ROXANA  PĂSCULESCU,
Critic de Artă




ÎNTRUCHIPĂRI  ŞI  REMEMORĂRI


Artist în deplinătatea maturităţii creatoare, Traian Ștefan Boicescu se află în momentul definitoriu al sintezei propriilor forme şi al limpezirii viziunii asupra lumii. Deşi compoziţiile sale plastice tind să ducă spre abstract motivele selectate din multitudinea de forme prezente din microuniversul terestru, o anume natură, discretă, tainică, misterioasă, continuă să fie pentru acest pictor şi artist decorator principala sursă de inspiraţie.
Nicicând vreun artist n-a putut egala în creaţia lui Marea Creaţie a lui Dumnezeu, dar fiecăruia dintre oamenii înzestraţi cu harul artistic i s-a dat neliniştea şansei de a vedea mai mult şi de a încerca să înţeleagă ceea ce îndeobşte rămâne neînţeles privirii şi simţirii comune. Artistul încearcă, de pildă, să priceapă cum are loc comunicarea între lumea de sus, cea nevăzută, şi cea de jos, perceptibilă prin simţuri, având ca intermediar vegetalul tăcut, dar înzestrat cu inteligenţa diafană a unei materii în continuă transformare.
Natura e un imens şi continuu schimbător tablou din care artistul însuşi face parte. După puterile şi talentul lui, acesta contribuie la înţelegerea Marii Creaţii. El selectează, întruchipează şi rememorează ceea ce vede, în opera lui.
Pentru Traian Boicescu lumea discretă a apelor, viaţa tăcută a vegetaţiei marine şi a fiinţelor nespus de graţioase şi de efemere din adâncurile acestei materii primordiale reprezintă o irezistibilă atracţie. Între tapiserie şi pictură, la Traian Boicescu nu există decât diferenţele specifice fiecărei tehnici, cât timp picturalitatea ambelor forme de exprimare este atât de evidentă şi de percutantă. Însă artistul nu operează selecţii doar la nivelul formelor ci şi la nivelul gamei cromatice. Culorii îi este refuzată exuberanţa. Dând viaţă propriei viziuni, artistul se foloseşte de nuanţele calde, de culorile de pământ, de griurile colorate, de răceala serenă a multor nuanţe de albastru, într-o rafinată şi discretă paletă, marcă incontestabilă a personalităţii sale.
Compoziţii riguroase, atent studiate, ce sugerează perpetua transformare atât în lumea formelor lesne perceptibile, cât şi în cea a formelor discrete, fie ele pânze în tehnica uleiului, fie tapiserii în tehnica haute lisse, lucrările lui Traian Boicescu trimit privirea şi gândul în zonele mai puţin explorate, în lumea inteligentă, tăcută şi plină de mister a vegetalului terestru şi acvatic. Formele din lucrările artistului oferă o multitudine de sugestii. Uneori, întruchipările sale par subtile tuburi de rezonanţă prin care urmează să se propage până la pământ muzica celestă, alteori ca nişte aripi fremătătoare sunt aceste ierburi descrise în arabescuri ample. Vegetalul dobândeşte în pictura şi în tapiseria sa concreteţe şi personalitate, devenind mesager al tainelor universului. Cerul, pământul şi apa, trei materii primordiale, comunică astfel în compoziţiile lui Traian Boicescu, amintind cumva de geneză, de zilele de dinaintea creaţiei omului, pe când Dumnezeu rostuia, în bunătatea şi inteligenţa Lui, forma şi sensul lumii.  
Ca o plonjare într-un univers paralel, dar nu mai puţin real, aproape dureros de palpabil, este amplul poem vizual la care lucrează continuu artistul.
Traian Ștefan Boicescu este un artist prolific, cu o deja impresionantă activitate desfăşurată în toate zonele expresiei plastice. Numeroasele expoziţii personale, în ţară şi peste graniţe, participările la expoziţii de grup şi la tabere de creaţie, toate acestea dublate de vocaţia sa pedagogică, vorbesc despre un plastician dinamic, atent la prezent, fără a-şi reprima memoria, despre un artist deopotrivă contemporan, dar şi capabil să înţeleagă şi să reinterpreteze tradiţia.

LUIZA  BARCAN
Critic de Artă





ARTA ABSTRACTĂ CE URMEAZĂ DUPĂ ?

Poate că vă întrebați, ca și mine de altfel, până unde putem împinge limitele artei abstracte? Ce urmează dincolo? O noua revenire, o reluare a vechilor forme?  Ei bine, țin să vă anunț că arta abstractă, începând cu cea Dadaistă a lui Marcel Iancu, Victor Brauner (la început), Piet Mondrian,  formată în jurul românului Tristan Tzara, încă trăiește.
Unii au văzut în arta abstractă o lipsa de imaginație. S-au înșelat în privința termenului "imaginație". Pentru că arta plastică e plina de imaginație, care de cele mai multe ori ne șochează. Ceea ce lipsește e imaginarul. Ca să înțelegeți distincția dintre imaginație și imaginar, gândiți-vă că arta abstractă folosește limbajul de lemn al "cercetătorilor", iar arta "clasică" folosește un limbaj poetic. În fond, limbajul "de specialitate" nu este lipsit de imaginație, însă nu mai apelează la "imaginar" (imaginarul ține de idei, mituri și credințe specifice unei colectivități) pentru a putea explica realitatea, apelează strict la ceea ce se poate vedea, ceea ce poate fi cunoscut și experimentat: imaginea ca atare. Nu criza de imaginație este specifică artei abstracte, ci criza unui subiect.
În fond, ce este arta atunci când lipsește subiectul, substanța, profunzimea? Și ce subiect poți găsi în lipsa unui Adevăr artistic sau în afara dogmatismului? Răspunsul este evident: tehnica și imaginația. Lumea de azi abundă de artiști al căror poante te uimesc. Ne întoarcem asupra tehnicii pentru ca "Adevărul se formează în gură". Nu există Adevăr apostolat, sau Adevăr care precede semnul. Este vorba de limbajul acțiune, sau de ceea ce în semiotică se numește concepția sincretică: O dată cu omul se naște și limbajul care este al lui. Omul contribuie în aceeași măsură la formarea realității. Așadar, într-o lume relativă, unde nu mai există o autonomie a frumosului, nimic transcendental, totul este permis.
Arta abstractă s-a format pe o criză de identitate specifică secolului XX, ci nu pe o criză de "imaginație". Jos arta căci s-a prostituat, spunea Ion Vinea în manifestul către tinerime. Pictura, un scutec al naturii întins în saloanele de plasare. Sculptura, știința pipăirilor dorsale. Limbajul abstract nu ne trimite nici mai aproape nici mai departe de om. Arta abstractă, în ciuda gradului de referențialitate mare, este cea mai umană artă. (Referențialitate = raportul dintre expresie - semnificație, semnificant - semnificat, stil liber-idee pură). Este o artă dezbrăcată de tot ceea ce poate fi "dogmatism". Este experiment pur al minții, isterie sau euforie. E subiectivă în măsura în care nu are pretenții că poate fi și "artă ca formă de cunoaștere". Este o "artă ca formă de comunicare", spre deosebire de suprarealism care are pretenții mult mai mari: descoperirea sinelui.
Așadar, în arta abstractă vom vorbi mai mult de tehnică, chiar și când ne vom referi la "limbajul artistic". Nu există un "dincolo" de tablou. Nu există nici un secret. Sinele se obiectivează în opera la fel cum un matematician se obiectivează într-o problema de aritmetică. Artistul este și nu este. Nu rezolvă decât ecuații. Chiar atunci când dă cu pensula la întâmplare, opera lui e logică. Arta abstractă vroia să se depărteze de naturalism și a devenit natură. Pentru că fără un "dincolo", fără superstiții, totul este natură, iar omul iși are locul său în ecosistem... S-a considerat că arta abstractă e pură fantezie. Vreau sa înțelegeți că arta abstractă e pură fantezie a minții în măsura în care muzica are o logică interioară bazată pe armonie.
Arta abstractă înseamna nivelul zero de artisticitate la care poate ajunge "rațiunea". Ce înseamnă asta? Că fără un dincolo transcendental nu poți să-ți perfecționezi decât stilul și tehnica, chiar și atunci când o faci într-un mod  psychedelic. A fi subiectiv nu înseamnă că arta nu mai este mijlocită de rațiune. Din contră, devine o artă logică, o încrengătură, un sistem bazat pe o singură idee: a Adevărului Conrespondență. Să ne depărtăm de naturalism, dar să ne întoarcem la natură. Sub acest aspect, omul este natură, limbaj, sistem închis, dogmă, nu iși mai depășește condiția. Dadaismul putea arunca în aer orice formă de artă într-un singur mod: dându-și foc ! Ceea ce a făcut Tristan Tzara, demisionând din cercul dadaist. Era ultimul gest DaDa. Pentru că orice manifest devine într-un final, dogmă.
Iată dar, criza e depășită de abstracționismul-impresionist al artistului Traian Ștefan Boicescu. De la “Faună Marină”, “Fosilizare”, “Pești”, “Stânci”, “Roci”, “Echinodermă”, “Crinoide”, se trece la peisajele abstract-impresioniste din zona mediteraneană: “Arhipelag”, “Costa del Sol”, “Alicante”, “Ostia”, “Lido”, etc. Artistul vâlcean se întoarce la ceea ce e impresie pentru a aduce un plus de vitalitate limbajului abstract. Dacă asupra tabloului “Faună Marina” se apleacă asupra fosilelor ca un biolog cu microscopul, pictând "ceea ce se vede" înăuntru, o pictură moleculară, experimentală, în spiritul pozitivist pe care l-am denunțat mai sus, în peisaje tehnica este depășită de trăire și sentiment. Sub aspect tehnic este de o desăvârșire impresionantă. Culorile ies una din alta ca un spectru, parcă special așezate după o paletă cromatică specifică unui profesor. La Traian Ștefan Boicescu, ca la mulți artiști contemporani poți atinge culoarea. Munții ies în relief, culorile curg pe albia râului sau îngheață asemeni unei mări cu tot cu valuri. E ceva viu și palpabil, artistul folosind mai multe tehnici ale reliefului din tapiserie.
Arta e făcută să impresioneze asemeni unui joc de artificii. Poate că asta ne explică de ce nu mai se face artă pentru "posteritate", ci doar artă cu viață scurtă. Așa cum bine a intuit Traian Boicescu în efectul tabloului "Artificii". Joc de lumini și culori care trebuie să ne încânte privirea. Se pare că ăsta este adevăratul spirit al artei abstract-impresioniste, arta efectelor speciale. Vedeți cum se folosește arta de imaginație? Dacă la un Velasquez, Iisus trimitea la imaginarul colectiv al sacrificiului suprem, la mitul Salvatorului, ei bine, în arta abstractă nu se mai trimite la nimic decât la natură.
De ceea ce le era frică, nu au scăpat... Dacă facem un efort și îndepărtam tehnica și limbajul, atunci ce va rămâne din tablou? Răspunsul este simplu: Poza. Lumea este o poză. Importantă e lentila prin care vezi. Această lentilă e subiectivitatea, referențialul nostru, genialitatea artistului. Lasă-ma să văd lumea prin ochii tai, tu o vezi mult mai colorat, mai frumos ca mine, chiar dacă nu vezi ce e "dincolo". Ce importanță are? Frumosul e gratuit. Tot ceea ce contează este această fățărnicie a lumii: culoarea.
Și ca să vă răspund la întrebarea din titlu, există o viață după moarte...

Articol semnat D.M
http://artcomview.blogspot.ro/2011/03/arta-abstracta-ce-urmeaza-dupa.html